Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină,
Doar că în asta nu am a găsi eu defel mângâiere.
Ziua pe oameni în gloată îi mână cu griji fără istov,
Noaptea îi iartă, să-și uite de dânșii în somnul tihnit.
Iară de ce le-ar păsa de acela ce zilele-și trece trândav,
Noaptea-și petrece în zbucium deșert să slujească netihnei?
Candela zbate-și lumina. În jurul ideii alese
Gânduri sfioase rotesc și e ca și cum curcubeul
Mută culoarea-n culoare. Îmi tremură suflet și cuget.
Inima, cum un Icar și cum fluturii, suie spre focul
Sacrei idei. Iară focul nu iartă. Aripile-arzând
Sângeră bezna în cerc, în plutiri șovăite prin clipe.
Arsă, voiește să ardă din nou… Și eu totuși, eu încă nu știu
Voia cuiva ce înseamnă și ce ocoli nu se poate.
1854
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și neînțelegere. Vorbitorul se simte izolat în suferința sa, incapabil să găsească consolare și se întreabă despre sensul vieții și voința divină.