Ci să mă uiți tu, om nesăbuit,
Spre dulcea-ți fericire.
Sunt chip din gândul tău cioplit,
Dorești o nălucire.
Și crede tu, cel rătăcit în vis
Și în suspin și chin,
Cu cât aproape par că-ți s,
Cu-atâta-mi ești străin.
Așa, copii ademeniți de lună
Ce-n unde tremură zâmbind
S-aruncă-n vis, iar zbatere nebună
Destramă chip de-argint.
Spre niciun bine lacrimile-ți nu-s
Și nu te-ncrede-n vis,
Că-n ceruri luminează luna, sus,
Nu ție, ci-n abis.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o respingere a unei iubiri iluzorii. Vorbitorul îndeamnă cealaltă persoană să uite, deoarece relația este bazată pe o nălucire și aduce doar suferință. Luna, ca simbol al iluziei, luminează pentru abis, nu pentru cel care visează.