Ce-mi pasă de-i a străzilor otreapă,
Dar să mă însoțească până la groapă.
Pe-al verii crâncen jar să-mi iasă-n față:
“Mi-ești drag. Pe tine te aștept de-o viață.”.
Fie și târfă lumii lepădată,
Doar să-i citesc în suflet câteodată.
De-ar fi-n furtună blestemând să plângem,
Alături să ne frângem sau să-nfrângem.
Și împlinire-n câte-o zi stăpână
S-aflăm doar gura-n gură, mâna-n mână.
De-ar fi să mă doboare-n colburi strada,
Cu trupul ei să-mi ocrotească slava.
Foc sfânt și pur dacă-mi străbate versul,
Alături să străbatem universul.
Să mă iubească fără osebire:
Că-i bucurie, că-i nenorocire.
Readucându-mi visele din ceață
Ce m-a pierdut, să fie însăși viața.
De sulimanuri ochii mei o spală:
Să-mi fie-n suflet crez și îndoială.
Făcând fărâme legea care scrie-n carte
De zarva lumii-am râde până la moarte.
Noi amândoi am râde și, fluturând din mâna,
Zeificându-ne-am muri-mpreună.
Murind am zice: “În hazna vietii
Doar noi am fost ca roua diminetii.”
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dragoste profundă și necondiționată, care transcende convențiile sociale și se extinde până la moarte. Vorbitorul își dorește o parteneră care să-l însoțească în toate aspectele vieții, indiferent de dificultăți sau judecăți.