Ady Endre – Mesaj Liric de Adio

Rupe-se vraja de sute de ori:
Te las din nou, ultima oară,
Dacă credeai, că tot te țin
Și mai trebuie un adio.
De sute de ori lovit, ți-o zvârl
Mantia uitării, ornată.
Îmbrac-o, că va fi și mai frig,
Îmbrac-o, că mi-e milă de noi,
De ocara luptei inegale,
De batjocura ta, nu știu de ce,
Numai de tine mi-e milă.
De când și-n taină a fost așa:
Des putându-ți orna soarta
Din grație deșartă, din mândru har
Creat și trimis, elocvent Léda-psalm.
N-am primit nicicând, deci n-am luat:
Ți-am predat frumos, doar crezul fals
De săruturi pocnite cu alta
Și iubiri, trăite cu alta:
Mulțumesc multele îmbrățișări,
Mulțumesc pe fostă-Léda, firește,
Cât-ar putea un bărbat mulțumi,
Când, peste un sărut blazat, va trece.
Și de când nu te-am mai căutat
În trecutul sec, în prezentul confuz
Și-n drumul tău de doamnă sclavă
Demult ți-am pregătit un bocet.
Demult nu caut altceva, decât
Să-ți rămână ceva din mine,
Din amăgirile mele lirice
Și-ndeamnă-te singură, cu amor,
C-ai fost și tu, nu numai cel ce
N-a izbutit totul să-și aroge,
Punând din decor pe o femeie.
De pe pieptul meu mândru, lacom,
Am vrut să-ți văd decăderea,
Nu furia amantei lăsate,
Care stă mânioasă, la pândă.
Nu-i puțin, propria înjosire,
Că porți urmele mele de Cresus
Și credeai c-aparții mie,
Acest declin nu poate fi văzut,
Căci, așa te-am îmbrățișat,
Ca să fii și tu fericită,
Mi-ai fost o mică bagatelă,
Care prin mine a fost împlinită.
Freamăți, ca frunza ofilită
Căzând din cărți de rugăciuni,
Sau alergând, porți până-n zdrențe
Nimbul primit, acest jug trist, tiran,
Ce după damă demnă se roagă,
Cu ruga proprie de îmfumurat?
Rog Destinul, să spună la al tău,
Cu Stea-destin să nu se îmbine
Și ce te înghite, apă sau zgură:
Prin mine ești, eu te-am văzut,
Demult nu ești, că nu te văd demult.