Cântecul iacobinului maghiar
(Magyar jakobinus dala).
Biată, buimacă Ungarie,
Pe tine când te pipăim
Din degete țâșnește sânge –
Oare mai ești, noi mai trăim?
Mai putem spera ceva mai bun?
Ni-e ochi și suflet chinuit:
Babel al popoarelor de robi,
Oare te vei trezi, -n sfârșit?
De ce nu devin mii de dorinți
O năprasnică voință?
De-i slav, maghiar ori vlah, bănatul
E-n veci aceeași suferință.
De o mie de ani, ocară
Și-amar ne-au făcut rudenii.
De ce nu ne-ntâlnim cu vuiet
Pe baricadele ideii?
Un glas au Dunărea și Oltul,
Murmur șoptit, glas mortuar.
În patria lui Árpád e vai
De cine nu-i domn ori tâlhar.
Când ne vom uni, în sfârșit?
Când vom fi-n rostire temerari?
Noi, cei împilați și zdrobiți,
Uniți maghiari și ne-maghiari?
Cât mai fi-va-n tron ticăloșia,
Iar noi, cei mulți, lașă oștire?
Popor maghiar, cât vei mai fi
Pui de graur în colivie?
Ungarie de triști cerșetori,
Azi n-avem pâine, nici credință.
Dar mâine toate le-om avea,
De-ndrăznim și-avem voință.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința poporului maghiar și a celorlalte naționalități din Ungaria, sub asuprirea conducătorilor. Este un apel la unitate și la luptă pentru libertate și o viață mai bună, îndemnând la curaj și voință pentru a schimba soarta țării.