Dar, vai, această iarnă aspră se pregătește să înceapă,
Pe-ndrăgostiți patrule stranii îi vor zdrobi din doi în doi,
Urmează ultima repriză, urmează ultima etapă
Și vin zăpezi continentale să se așeze între noi.
Iar tu te vei afla departe, când eu mă voi afla departe,
Senzația de scufundare, pe care-o am, o ai și tu,
Ne vom trimite cărți poștale, cu vești de dincolo de moarte,
A fost aceasta viața noastră ce ne trezi și-apoi trecu?
Și nu-i așa că n-a fost, totuși, cea mai urâtă totdeauna?
Și nu-i așa că nici iubirea n-a fost primejdie mereu?
Și nu-i așa că eram unul și nu-i așa că erai una?
Și nu-i așa că ți-era bine, când te strângeai la pieptul meu?
Urmează marea condamnare la o duminică totală
Și fiecare va rămâne stăpân pe propriul său ghețar,
Dar, vai, cât am iubit durerea, pe care-o vom numi greșeală,
Și căreia, altcând în viață, noi ne-am supus atât de rar.
Să știi că mă gândesc la tine și noaptea-mi pune zinc pe pleoape,
Pământul îmi urlă în călcâie și cerul în ochii larg deschiși,
Și nimeni nu mi-a fost atâta, și de departe, și de-aproape,
Și n-am numit astfel pe nimeni: cel mai noptatec luminiș.
Eu știu că lumea este plină de-atâtea aventuri galante,
Dar dacă strada mea ce duce din infinit către sfârșit
Tu mi-o zideai cu somnifere, pavând-o cu tranchilizante,
Ca somnambulii pe frânghie la patul tău aș fi venit.
Și te iubeam cu nebunia că ești iubita de pe urmă
Că va urma o sihăstrie, că va urma ceva fatal,
Că va urma intrarea-n cruce, că va urma intrarea-n turmă,
Că ochii mei o să arate ca două geamuri de spital.
Și te iubesc la fel de tandru, la fel de trist și de sălbatic,
Precum ar face-o zimbrul care se știe ultimul din neam,
Când vii la mine bloc de gheață, și pleci statuie de jăratec,
Și te iubesc, precum, în Shakespeare, pe Desdemona o iubeam.
Dar lasă fleacurile astea, tu ai întreaga viață-n față,
Eu, copleșit de bucuria că mi-ai fost dragă, ți-am fost drag,
Când logica mă părăsește, numai instinctul mă învață,
În vechea mea bibliotecă, scoțându-mi spada, să mă trag.
Și te iubesc fără de moarte, dintr-o lucrare literară,
Și, când va vrea să vină vârsta, să te învingă mai târziu,
Să ies din carte, regăsindu-mi iubirea mea de prima oară,
Această tânără femeie nu vă îngădui să mai moară.
O iau din lumea trecătoare, la mine-n carte, și-o rescriu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă, dar marcată de tristețe și regret. Vorbitorul contemplă inevitabilitatea despărțirii și impactul devastator al acesteia, căutând refugiu în amintiri și în puterea eternă a artei.