Stă primăvara-n ochii mei de veghe,
Parcă-i așteaptă numai să-i adoarmă
Și din perechea lor fără pereche
Să plece ca din două țevi de armă.
Sunt podidit de-o primăvară nouă
Am muguri în urechi și-n buzunare,
Polenul picură, verdeața plouă
Iar înflorirea în rărunchi mă doare.
Probabil că o sevă se înșală
Și intră-n mine ca-ntr-un arbor straniu,
De simt această ceață vegetală
Iradiind din sfârcuri de uraniu.
Am primăvara-n oase și-n cuiere,
Mă împiedic de o umbră aberantă
Ce în pășune sângele mi-l cere
Și îmi absoarbe mâinile-ntr-o plantă.
N-am cum să scap de- această înflorire
Ce nu-i a mea, dar locuiește-n mine
Și sufletul, ca un declin subțire
Învață primăverii să se-nchine.
Așa ceva nu mi se întâmplase.
Cu iarna rămăsesem peste noapte
În pături reci de prin diverse case
Și ne-am iubit, sub disperate șoapte.
Dar primăvara nu am cunoscut-o
Decât ca pe-o abruptă astenie.
Și-acum, suceste-mi capul, prefăcuto!
Ia ce-i al meu și crezi că-ți vine ție.
M-aș duce-ntr-o pădure să mă dărui
Cu frunzele ce mi-au crescut pe frunte,
Deși le pot tăia și da oricărui
Ce ar dori atât: să mă înfrunte.
Dar nimeni astăzi nu mă bagă-n seamă.
Sunt o natură fără de copertă,
Plămânii înșiși au uitat să geamă
Și inimă să intre în alertă.
Mă prăbușesc încet într-o uitare
Și într-o liniște fără de moarte.
Și nici nu știu prea bine ce mă doare
Întâia parte sau a doua parte.
De-atâta primăvară abundentă
Care m-a vindecat, chiar și de plânsu-mi,
Resimt întregul vis ca pe-o amendă
În care am plătit cu mine însumi.
Și m-aș usca, m-aș dezbrăca de frunze,
M-aș da la malaxoare să mă cearnă,
Mi-aș exhiba defectele ascunse,
M-aș îmbrăca în platoșa de iarna.
Dar nu mai vreau această primăvară
Ce-n nervi mi-așază somnambul lințoliu
Și care, cu dulceață mă omoară.
Narcotizându-mi ultimul orgoliu.
Mă pregătisem să mănânc și coajă,
Și muguri plini de miere de albine
Dar ca-ntr-o mare și ciudată vrajă
Sar mugurii să muște ei din mine.
Mai e o noapte, poate doar o oră
Și aș putea să întru între nimburi,
Dar nu vreau primăvara omnivoră.
Mi-e dor de viața-n patru anotimpuri.
Bag mâna-n buzunar pân’ la prăsele
Și mă legitimez c-un act, oricare
Și când o scot, în frunza palmei mele
Sunt numai muguri care dau în floare.
Și cum nu mai e nimeni să mă creadă,
Mi-așez picioarele-n pământ, cu totul
Și intru printre pomii din livadă
Să mă usuce caprele cu botul.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de transformare copleșitoare sub influența primăverii, percepută ca o forță alienantă. Naratorul se simte invadat și consumat de natură, pierzându-și identitatea și tânjind după echilibrul anotimpurilor.