Simt inima dictându-mi ritmul ei
Și-ncep să scriu așa cum ea îmi bate
O carte pură, fără de idei,
O carte de pasteluri vinovate
Ca-n fiecare vers sinucigaș
Mereu e o întâmplare care plânge,
Mereu e condamnat un peisaj,
Mereu natura e un desant de sânge
Și inima îmi spune să pun munți
Și vai, să pun în vers, păduri și nume.
Să uit că noi ca oameni stăm înfrânți
Spre-a fi învingători tot noi ca lume.
Natura e sătulă de idei,
Și a găsit vindecătoarea cale,
Noi suntem numai copiile ei,
Ea-i seiful actelor originale.
Acuma când murim ne-ntoarcem blând
Cu toții spre ediția cea pură
Și ploile ne-așează murmurând
În matricea primară din natură.
Am fost risipitori și guralivi,
Am urmărit halucinante țeluri,
Murim, redevenind definitivi,
Spre-a reintra în temple și-n pasteluri.
Iată de ce simt inima în piept
Dictându-mi ea pasteluri pentru-o carte
Și-un trăsnet din natură mai aștept
Ce scriu aici să ardă mai departe.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre om și natură, reflectând asupra efemerității vieții și a întoarcerii la origini. Natura este văzută ca sursă de inspirație și esență pură, în timp ce omul, risipitor și imperfect, aspiră să se reintegreze în armonia naturală prin creație și moarte.