Adrian Păunescu – Parastasul Prietenilor

Ce amintiri puține au rămas
din cântecul de miri al unei nații,
în zațul tristei zile căutați-i
pe Ion și Doina pentru parastas.
De-acum încolo vremea e măruntă,
va ninge, nu va ninge, totu-i gri,
și, orice lucruri se vor limpezi,
la parastas va tot veni o nuntă.
Doar cântecul, într-un ungher, retras,
îi mai păstrează-n el, nevinovații,
chemați-i, invitați-i, înviați-i
pe Ion și Doina pentru parastas.
Ion și Doina, la persoana-a treia!
Nu-i mai simțim aici, de pe acum,
un fel de dioptrie peste fum
și-abia se văd: bărbatul și femeia.
Din morți, dintr-un popor întreg de morți,
din morți care-au venit aici sfielnic
și s-au retras cu jale în pomelnic,
respinși absurd de zăvorâte porți.
Să le-mpărțim acum colaci, colivă
și lumânări cu steagul tricolor,
ca să ne ierte mirii care mor,
că le-au rânjit toți proștii împotrivă.
Acum să mergem toți la parastas,
că și așa biserica e goală,
când toți pe toți îi mint și îi înșală,
iar sus în ceruri nimeni n-a rămas.
Pădurea românească-i numai sânge
de la zdrobirea lor de un copac,
îi chem în vis, ei vin cândva și tac,
iar Prutul curge între noi și plânge.
Deodată se adună mult popor,
Ion și Doina vin, ca de departe,
chiar ei își cântă propria lor moarte
și ne servesc din parastasul lor.
Și nu-i nici murmur, nici înverșunare,
în cei ce gustă din colaci plângând;
cei doi ne spun că vor fugi curând,
c-așa e în permisii cel ce moare.
Și-aproape uită înșiși ei ce-au spus,
când, tulburând întreaga masa noastră,
vai, un copac vuiește în fereastră
și frunze cad și mirii morții nu-s.
Și-atunci privim atent la flori și pâini
și cercetăm coliva luminată,
ca să-nțelegem că, de-această dată,
nu pâini, ci lacrimi am avut în mâini.
Prin iarna ca o morgă pururi trează,
prin care toți cei dragi plutesc buimaci,
spre parastas vuiesc mai mulți copaci,
și-o frunză cade. Și avertizează.