N-aș mai avea ce spune și ce vrea,
Că orice poftă aș nutri, se poate,
Tu să mă ierți de toate, țara mea,
Până mă iartă Dumnezeu de toate.
Că zilnic simt că ție ți-e mai greu,
Decât ne e, pe rând, la fiecare,
La-ngenuncherea fiecărui leu
Ți-e dat să-l plângi, ca pentr-un om ce moare.
Rușinea fericirii unui ins
E o pedeapsă prea elementară,
Când grijile și spinii au cuprins
Întreaga lui nefericită țară.
Și ce-mi pot eu ura de ziua mea,
Ce fel de-nsemne-aș duce pe drapele,
De n-aș avea și nu aș proteja
Tristețea de neant a țării mele?
Miroase-a toamnă-n fiecare an,
În care calendarul mă preschimbă,
Eu, în oglinzi, mă văd ca pe-un dușman,
Tot ce vorbesc aud în altă limbă.
Ce-aș mai putea spera și aștepta,
Decât să fiu cu mine însumi una,
Să pot să potrivesc tristețea mea,
Cu-a țării mele, pentru totdeauna?
Sensul versurilor
Piesa exprimă conflictul interior al unui individ care se simte vinovat pentru propria fericire, văzând suferința țării sale. El își dorește să împărtășească și să protejeze tristețea națională, simțind o legătură profundă cu destinul țării.