Polenul a uitat să se închine,
e luat de mic din fel de fel de flori
și prefăcut în miere de albine
și pus în faguri încercuitori.
Nimic despre polen, decât că este
albinelor și mătcii de folos,
că el urmează tragica poveste
a tuturor jertfiților de jos.
Polenul este lumea fără ranguri,
polenul este lumea, și atât,
sub vârste și sub bice și sub tancuri
ținând la steagul ei necoborât.
Polenul leagă treptele-ntre ele
și pune moț grădinii, la răscruci,
polenul face să miroasă-a stele
și mătcile și trântorii năuci.
Dar nu e prost și nu e fără carte,
așa precum îl cred cei care-l vând,
ci este puritatea fără moarte
și este geniul omului de rând.
Cum tuturor lucrarea le convine
și de aceea nici n-o întrerup,
polenul nu mai poate să se-nchine,
dar simte că-i e milă de albine
și leagă dulce zborul lor de stup.
Sensul versurilor
Piesa explorează rolul polenului ca element fundamental și sacrificat în viața albinelor. Polenul, deși esențial, nu are parte de recunoaștere, dar simte compasiune pentru albinele care depind de el.