Și va veni o vreme, când toate se vor spune
Și ce-i banalitate, va deveni minune,
Și va urca iubirea la rangul ei cel mare
Și am să vin la tine, să cad de pe picioare.
Și ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină..
Și când se lasă noaptea pe noi, ca o arsură,
Cu florile nebune, să te sărut pe gură..
Tu însuți mă vei pune pe foc, cum se cuvine
Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.
Și n-ai să știi, probabil, prin crivățul de sânge,
De ce se uită focul în ochii tăi și plânge.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema sacrificiului în iubire, unde naratorul se oferă metaforic ca lemn de foc. Arată o conexiune profundă cu natura și o acceptare a destinului, chiar dacă acesta implică suferință, pentru a fi alături de persoana iubită.