Adrian Păunescu – Lacrimile Mamei

Mai plânge-mă, în umbra crucii, mamă,
Să-ncep să cred că n-am murit de tot,
Că mă mai luaţi şi voi, cumva, în seamă,
Chiar dacă eu nici să-nfloresc nu pot.
Nici nu mai ţin prea bine minte dacă
Sunt mort de glonţ, de foame sau cuţit,
Mai plânge-mă, că, astfel, o să-ţi treacă
Şi-ai să-nţelegi că nu v-am părăsit.
Mai vin şi eu, din când în când, pe-acasă
În forma unui zgâlțâit de geam,
Şi e ceva ce parcă nu mă lasă
Să intru printre voi, precum intram.
Mă uit la toţi şi-adesea mi se pare
Că mă simţiţi, dar că vă speriaţi
Şi-aprindeți, fără rost, lumina mare
Şi radioul foarte tare-l daţi.
Îmbrăţişează-mi, mamă, crucea, bine,
Să nu rămân aici, să-mi pară rău,
Şi să mă-ntorc, din când în când, la tine
Şi să mă strângi, prin somn, la pieptul tău.
Nici nu mai ştiu acum ce fel de moarte
S-a întâmplat să-mi facă drum în jos,
Picioarele şi mâinile-mi sunt sparte,
Pământul lumii mi-a intrat în os.
Şi, totuşi, când te simt venind bătrână
Şi-ngenunchind în plâns, la crucea mea,
Îmi vine să mă scol, cu crucea-n mână,
Să pot şi eu din cimitir pleca.
În lemnul crucii e o fibră trează,
Să ştii, măicuță tristă, că sunt eu,
În întuneric mâna mea lucrează,
Că am să-l rog ceva pe Dumnezeu.
Iar dacă eu nu voi avea putere
Să-i povestesc nenorocirea mea,
Să faci din lacrimi scară, spre a-i cere
Să-mi lase loc, să vin la dumneata.
Uneşte-te cu crucea asta, mamă,
Şi fă-mă să mai cred şi să mai ştiu
Că plânsul tău nu în zadar mă cheamă,
Ci ca să ai, la crucea ta, un fiu.