Adrian Păunescu – Închinare Lui Nichita Stănescu

Cu fața hieratic suferindă
Și inima de vifore bătută,
Poet suprem, privește-te-n oglindă
Ca să te-nveți să împlinești o sută.
Cincizeci de ani, un înger într-o carte!
Dintr-un Ploiești caragielesc pornit-a
Mereu scriind pe viață și pe moarte,
Mereu mințindu-și morțile, NICHITA.
Un echilibru nou acido-bazic
În verbe urcă și, urcând, rămâne.
Salut, în tine, pe-ntâiul clasic
Al noii noastre poezii române!
Un inocent putea să reînceapă
De unde dogma ne-a tăiat ursita:
Renăscătorul fâlfâit de pleoapă
Spre cerul nou și pur ai fost, NICHITA.
Noi am venit, urmându-te pe tine
Și îngereala ta cea îndrăzneață,
Dar ar putea să-ți fie-acum rușine
Că împlinești cincizeci de ani de viață.
Rușine, deci, și închinare ție,
Când Dumnezeu în cer stă într-o rână
Ca să învețe însuși poezie
Cu „11 elegii” în mână.
Ai scris cum că la răsăritu-mi mare
Al tău apus ar vrea să se-ncline,
Dar poezia noastră ți-e datoare
Cu toată răsărirea noastră-n tine.
La Ploieșcior copiii joacă leapșa
Și mareșalii clănțăne din cizme,
Dicționarul limbii e la Capșa
Ca să se-mbete azi de nichitisme.
Iar tu, lumina noastră suferindă,
Când minutarul în alt an te mută,
Sărbătorește-ți vârsta în oglindă,
S-avem iluzia că ai o sută!