Aici, în Bucovina,
îmbrățișarea cu natura dă putere
până și muribundului,
se povestește
că un om aflat pe moarte
și-a aruncat plapuma pe care zăcea,
și-a aruncat lumânările
care-l vegheau creștinește,
a ieșit în curte
și s-a izbit halucinant
cu trupul de iarbă;
când s-a ridicat
n-au știut ce are pe față,
rouă sau lacrimi,
înviase,
și-a luat toporul
și a plecat în pădure
să-și ceară iertare
că prea devreme împrumutaseră în numele lui
un sicriu din ea;
înainte de a intra în pădure
s-a-ntors spre nevastă-sa
și i-a spus:
tu să-mi pui apă de ploaie la fiert
că vreau să mă spăl
și să-mi scoți briciul
din cufărul de armată
că vreau să mă bărbieresc
și duminică să fie și ai tăi și ai mei aici
că vreau să te mai iau o dată de nevastă..
Și acolo unde a înviat el din iarbă
ce-o fi fost,
ce n-o fi fost,
că nici oaie, nici cal și nici vită
n-au mai vrut să pască,
treceau pe acolo
și se uitau smerite
și tremurau de frică.
din vol. Sunt un om liber
Sensul versurilor
Un om pe moarte găsește vindecare și renaștere în natură, realizând importanța conexiunii cu aceasta. El se întoarce la viață, cerându-și iertare pentru că a luat din natură mai mult decât a dat și reînnoindu-și legământul cu viața și cu soția sa.