Adrian Păunescu – Crescătorul de Porumbei

Așa-i știu de când eram copil,
În podul casei gângurind întruna,
Mâncând din palma omului umil
Și anunțând, prin picoteală, luna.

Aceiași tandri porumbei din pod,
Aceiași zburători fără de țintă,
Și-ar duce viața în același mod,
De n-ar începeau, cei care-i vând, să-i mintă.

Trăiau din ciugulitul lor puțin
Și nu știau de ulii să se plângă
Și podul casei le era destin
Și-aveau un ticăit în partea stângă.

O inimă, ca și un ceas întors,
Bătea mereu în pieptul lor, să-l spargă,
Ei ciuguleau lucernă, grâu sau orz
Și zilnic o luau spre lumea largă.

Părea că nu vor reveni în veci.
De sus, de-acolo, ce puteau să vadă?
Dar, chiar în anotimpurile reci,
Ei reveneau în pod, peste zăpadă.

Conservatori prin tot învățul lor,
Puteau pleca oriunde, pe vapoare,
Dar ei înțelegeau, prin drum și zbor,
Un dus-întors menit la fiecare.

Și, într-o zi, stăpânul lor sărac
A stat c-un coș la porumbar, la pândă,
Și-apoi i-a aruncat pe toți în sac
Și-a mers cu ei, în târg străin, să-i vândă.

Ce-ngurluit de spaimă și prăpăd,
Ce forfotă de aripi inutile,
Orbiți, spre-a nu se-ntoarce-ndărăt,
În negură au stat mai multe zile.

C-un pic de apă și c-un pic de orz,
Penajul lor se prăbușea alene,
Probabil, pentru visul de întors,
Nu mai aveau nici aripi și nici pene.

Și târgul s-a făcut ca orice târg,
Un sac de porumbei pe-o pungă plină,
La un talcioc, pe locul unui smârc,
Și-a fost și-un adălmaș, și-a fost și-o cină.

Ei au plecat cu noul lor stăpân,
C-un camion prea plin, în altă țară,
Și, prin miros de fabrici și de fân,
Abia mai respirau și stau să moară.

Și după nu știu câte săptămâni,
Când au ajuns, era un sac de oase,
Ei, porumbeii, n-aveau nici plămâni,
Deshidratați, ce moarte li se dase.

Și numai o pereche-a rezistat
Și, speriați, intrau în lumea nouă,
Doi porumbei, femeie și bărbat,
Iar ea clocea un testament de ouă.

Un testament lăsat de porumbei,
Pe când mureau cu gânguriri discrete,
Lăsând aceste ouă după ei,
Căci ouăle nu suferă de sete.

Și porumbița care-a mai rămas
Le-a-nvăluit cu milă și cu jale,
Cu ticăitul micului ei ceas,
De parcă erau toate ale sale.

Ce cazne mari, ce gălbenușuri moi,
Ce ciocuri mici, ce jucării fragile,
Ce gângurit răzbunător, aici,
Și ce retur al tragicei prăsile!.

Stăpânul le-a făcut un porumbar,
Cum n-au avut părinții niciodată,
Și ei creșteau, în mod milionar,
Și îi dresau specialiști cu plată.

Și-au fost la expoziții, peste tot,
Și s-au vândut și-au mai rămas o parte
Și se-nmulțeau cum oamenii nu pot
Și rareori se bucurau de moarte.

Păreau reconvertiți definitiv,
Împrăștiați în lume, pe parale,
Și n-ar mai fi avut nici un motiv
De amintiri, de remușcări, de jale.

De fapt, s-a și umblat la gena lor
Și-a fost modificată cu putere,
Spre-a da un porumbel nemuritor,
Un tip superior, precum se cere.

Dar, nu se știe în ce fel și chip
Și niciodată nu se va cunoaște,
Din munți de bronz, din câmpuri de nisip,
Din mări cu vase și din bălți cu broaște,.

Ca la chemarea unei nebunii,
Ca la alarma fibrei seculare,
Ca pentru a mai supraviețui,
Ca pentru a scăpa de-nstrăinare,.

De pretutindeni, unde au ajuns,
Ca la porunca lor ereditară,
Într-un egal, intempestiv răspuns,
Ei s-au simțit pornind din țară-n țară.

Și-abia târziu, printr-un recul păgân,
Care sfidează modele deșarte,
Ei au ajuns la fostul lor stăpân,
Sărac și singur și bolnav de moarte.

Și, ca și când ar fi știut precis
Topografia podului de-acasă,
Ei au intrat pe primul geam deschis
Și-ngurluiau a jale omenoasă.

Ei nu-l știau pe el, nici el pe ei,
Dar sufletul ieșea spre zări postume
Și se muta, încet, în porumbei,
Pentru-a pleca și-a mai veni în lume.

O, Doamne, ce înseamnă să-ngrijești
Pe cei ce sunt meniți la zbor, din toate,
Să fii păstorul turmei păsărești,
S-o lași să te iubească-n libertate.

Cea mai frumoasă-nmormântare-a fost,
Când porumbeii tragicelor doruri
L-au luat pe aripi, ca-ntr-un adăpost,
Și l-au înmormântat la ei în zboruri.