De n-ai fi decât tu sub cerul lumii,
De n-ai fi decât tu, cea fără pată,
Și nici un clopot n-ar voi să bată
Și nici un fiu să-și plângă mila mumii.
Și lumea care astăzi te condamnă
Ar duce lipsă de melancolie,
Eu știu că ar veni să-ți ceară ție
Un singur gest al tău să facă toamnă.
Iubita mea, ai fost, vei fi femeia
De taină a iubirii neajunse,
Nici n-ai strigat și toamna și răspunse.
Făcută tu ai fost pentru aceea.
De a purta neprihănită cheia
Melancoliei neamului de frunze.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și idealizată, legată de melancolie și de puterea transformatoare a naturii. Femeia este văzută ca esența pură și ca o sursă de inspirație pentru melancolia lumii.