Adrian Păunescu – Cartea Cărților de Poezie (Prefața)

Acum, că viața mi-a ieșit prin piele
și simt că pot, în orice timp, să mor,
m-am internat în versurile mele
ca-ntr-un spital de ultim ajutor.
Brancardierii nu mă bagă-n seamă,
mă port pe mine însumi către pat,
mă-mpart din nou în tată și în mamă,
deși în mine i-am amestecat.
Deschid fereastra, să mai intre aer
și-i iarnă-nspre toți copiii mei,
și viforul e-un ordin și un vaier
în clinchete de onomatopei.
Nu-i nimeni pe aici, prin tot pustiul
în care toți spitalizații tac?
De ce e-așa de rece bisturiul,
de parcă nu lucrează de un veac?.
Mi-e greu la mine-n poezie, soră,
dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit,
și pentru toată boala mea majoră
injecție să-mi faci, cu plumb topit.
Și, vai, n-apare vreo infirmieră,
de doctori nici nu-i vorba pe aici,
spitalul pare-o morgă ce prosperă
în versuri lungi și-n idealuri mici.
Aș mai întinde brațul către ziduri,
să mai așez în ele câte-un vers,
dar sunt blocat între zăpezi și riduri
și nu se știe cât mai am de mers.
Și trebuie, cu-o față prea umilă,
la vârsta când se simte vremea rea,
Eu, izgonit din lumea fără milă,
să am un loc în poezia mea.
Mă internez în versurile mele,
ca-ntr-un spital de ultim ajutor,
dar totul este oale și ulcele
în hohotul de râs al tuturor.
Și fruntea mea a început să ardă,
încep să gem și, dintr-o dată, strig:
„Să vină grabnic doctorul de gardă,
mă prăbușesc, mi-e haos și mi-e frig!”.
Dar nu mai mișcă în spital, prin paturi,
nici un bolnav din toți cei internați,
mai cruță-i, moarte, nu vrei să te saturi
de-atâtea vieți de oameni, câte-nhați?.
Și când întregul meu prăpăd e gata
mi-e dat să simt că nu am de ales,
pe-o cale pleacă mama, pe-alta tata,
Eu nu mai am nici pic de înțeles.
E un partaj absurd la mine-n oase,
în două entități mă nasc din nou
și mama-i geniul artelor frumoase
și tata e fanaticul erou.
Mă doare trupul și devin ruine,
cu mine însumi, fără sens, mă bat,
divorțul lor se mai petrece-n mine
și unde-s, Doamne, eu cu-adevărat?.
Că, după-acest model al despărțirii
tot ce am scris se dezagregă lent,
războaie mondiale poartă mirii
și interjecții trec pe continent.
Nici substantive nu mai sunt, nici verbe
spitalul meu ajunge cimitir,
acum întreaga poezie fierbe
și nu mai am nici forța să mă mir.
Adio, mamă și adio, tată,
voi ați clădit temeiul, amândoi,
la toată poezia mea, la toată,
și moartea ei începe de la voi.
Vă văd plecând în două părți contrare,
vă simt cum mă-mpărțiți, fără de chip,
ființa mea se tânguie și moare
și versul se întoarce în nisip.
Și toată poezia mea se-mparte
în sunetele care o compun,
precum bătrânii pregătiți de moarte
le dau la ceilalți tot ce au mai bun.
Și, uite, mor și eu la mine-n texte,
se-nalță steagul doliului la porți,
urât îmi este și prea greu îmi este,
când aflu că și doctorii sunt morți.
Mă internez la mine-n poezie
ca-ntr-un spital de bine și noroc,
și, vai, clădirea toată e pustie
și nimenea de nimenea nu știe
și-mi vine să-mi dau foc și să-i dau foc.
Adrian Păunescu
Decembrie 1999