Căram pe bicicletă
Un om mort.
E bicicleta mea
Cu o jumătate de roată.
Pe ea au pierit B. şi V.
Pe ea vor pieri G. şi D.
Iată, eu o conduc cu îndârjire şi pe mai departe.
Am cumpărat-o întâmplător,
În ziua înmormântării cuiva
Şi-acum surâd.
Recunosc, e minunat să ai
Măcar şi o Jumătate-de-Roată
În care nu poţi avea
Nici-o încredere.
Conduc strâmb.
Conduc drept.
Conduc în zig-zag.
Crii, Crr, ccc, cuu, aaaa!.
Îmi închipui chipuri fericite
Ale celor care tocmai acum
Transportă ouă, cartofi şi roşii.
Iar pe mine m-aţi fericit
C-un palavragiu.
Te plimbi aici, cu mine,
Mortul meu, câtă vreme,
Undeva, eşti aşteptat cu anii!
Mai întâi la micul dejun,
Apoi la prânz
Şi, în sfârşit, la cină.
După o mie de ani,
Intru într-un oraş damnat,
Spunând în şoaptă: „Am ajuns!”
Omul mort îmi aruncă, neaşteptat,
Un surâs
Pe care nu ştiu cum şi l-a ascuns,
Spunându-mi deodată:.
„Înapoi voi conduce eu!”
Sensul versurilor
Piesa explorează absurditatea vieții și a morții printr-o călătorie bizară cu o bicicletă defectă și un pasager neobișnuit. Este o metaforă a condiției umane, unde ne confruntăm cu incertitudini și ne îndreptăm spre un final inevitabil.