Nu te văd, nu te simt, poate că ești acolo.
Sunt o idee abstractă pe care nu o poți vedea
Nu o poți simți dar știi că e acolo pe undeva
Eu-s lumina, știu că mă simți tare trist
Eu sunt Dumnezeul tău în gâtul mă-tii de adventist.
Eu sunt mila, sunt bunătatea, dar nu frumuseți trupești
Eu-s momentul de tristețe când te-ncumeți să clipești
Eu-s frumusețea din oameni care râd și plâng
Invers sincron adică pe dos la momentul oportun.
Eu manufacturez sentimente și mă crezi prea literal
Dar nu-s ontic, dar mă vedeți doar la stadiul ideal
Nu-s sofist, și dacă-aș fi aș recunoaște că-s aton
Că vă pasă sau că nu ajungeți la mila lui Platon.
Eu-s punctul de lumină vizibil cu ochii-nchiși
Semi-mort, bolit la pat în jur restu-s prea fericiți
Eu-s secunda în care realizezi că ești împlinit
Că ți-ai găsit tovarăși prea ocupați să fi venit.
Eu-s gândirea cinică, bipolară opusă la stas
Eu-s sentimentul bizar pe care-l simți la botez și parastas
Când ai un gol în suflet ca ceva bun s-a-ntâmplat
C-ai pierdut sau câștigat, asta e primul tău impas.
Tristețea asta mă face uneori să râd
De aia eu-s cel pe care-l evitați interpretând că-i hâd
Că eu-s un cârd de oameni tâmpiți în mijloc de pandemie
Gândul de suferință crezând că ție ți-e mai bine.
Sunt din societate cel care te face să te simți bine
Dar nu dai 2 bani pe el și nu-ți pasă dacă e bine
Dacă are cu cin’ să stea dacă a primit ceva
Înapoi după ce ți-a oferit cam tot ce putea da.
În filme-i viața perfectă, viața perfectă nu-i ca-n filme
Perfecțiunea-n realitate se desparte de tradiție
De fală, filozofie și de gândul că va fi bine
Eu admit existența mea, dar, vezi, nu-ți pasă ție
Sensul versurilor
Piesa explorează o perspectivă cinică și melancolică asupra existenței, unde naratorul se autodefinește ca un 'dumnezeu' al ateilor, întruchipând sentimente de tristețe, mila și golul interior. El critică superficialitatea societății și căutarea iluzorie a perfecțiunii, sugerând că adevărata esență a vieții se găsește în momentele de introspecție și acceptare a imperfecțiunilor.