Cum ar fi să te trezești și să realizezi că ești degeaba?
3 ani de zile, un chin, și n-am găsit ce căutam.
Și-am adunat atâția oameni, dar și io pot să visez
Și muzica m-a salvat, io n-am de gând să o salvez.
Vreau într-un loc mai bun, vreau cu cineva mai bun
Iară la tot ce reacționez se transformă mort în fum.
Parcă am făcut prea multe și mi-e lene să respir
Și-am un zâmbet idiot și n-am chef să mă mai afirm.
Parcă mi-amintesc ceva
Cum făceam din oameni ființe, invers perpetuum
Mișcam totul, nu primeam impuls, nu va veni
Încă un impuls din partea mea, de prea mult timp.
Io cam câte pot să-ndur?
O bibliotecă Babel plină de înjurături, hai gândește
Cum ar fi ca toți să plece când aud ce vrei să fii
Când aud cum vrei să faci și conjugi verbul a știi.
Din t0 la absolut limită nedeterminată în timp
Simt cum jumătate din mine e un cerc c-un singur colț
Deja simt
Trag de mine să produc ca de-un câine fără colți.
Mi-am bătut și joc de mine când făceam de râs orgolii
Io sunt opera de artă ce face de râs pictorii
Ori fără pic de respect, ori ajuns la epilog
Norii îmi șoptesc de sus cel mai pierdut episod.
Scriu de pe vremea când abia cunoșteam ura,
Nu lumea, “nimic” e cuvântul ce definește viața,
Scriu de pe vremea când visam ideea de a visa,
Și dacă viața e a mea, eu îi pot decide moartea.
Și muzica mea este un sunet murdărit,
Și atât, ce contează e doar un cuvânt,
Transformat în strofe lungi, în aparență fără sens,
Nu există artă, există doar soiuri de revoltă.
“Apusul e roșu” sângeriu fiind un sfârșit în viață,
Sunt “Cel care urăște” de când am ieșit la suprafață,
Și dacă apogeu este în solstițiul iernii,
Când vom muri cu toții o să fie începutul lumii.
Ce am început eu e doar un război zgomotos,
Nu sunt eu bolnav, sunteți voi prea sănătoși,
Nu sunt eu bolnav, doar că sincer mi-aș dori,
Să te fac să-ți amintești doar prin a te privi.
Să mă holbez într-o ploaie de benzină,
Acoperit de o umbrelă făcută din chibrit,
O să vă omor pe toți înainte de răsărit,
O să fiu fericit când o să ardă totul definitiv.
Ți se pare că e o stare? Să știi că nu-i nimic,
Așa am gândit eu de când eram copil,
În ochii lumii ce fac e un gunoi de aruncat,
De asta eu sunt artistul meu preferat.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de deziluzie și revoltă față de lume și viață. Artistul se simte inadaptat și exprimă dorința de a distruge totul în jur, ca o formă de eliberare sau răzbunare.