Noaptea se oprește la porți anonime
și sărută lemnul învechit de tristețe și ploi –
și eu mă opresc noaptea
în vechi cartiere la porți anonime
și ascult somnul oamenilor și al copacilor goi.
Dincolo de ziduri, trupuri coboară
în toropeala adâncă și-n întunericul opac –
numai visele, ca niște păsări albe, numai visele
aripile spre lună și le desfac.
Și noaptea dispare învăluită cu visele,
dar eu mai rămân la porți anonime
și-ascult cuvintele ce le rostesc în somn
oamenii neînsemnați din mulțime.
Și ascultându-le, văd drumuri, drumuri,
văd câmpuri imense peste care înaintează cântând
neamurile mele din preajma pădurilor
în ritmul milenar al transhumanței.
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea dintre individ și inconștientul colectiv, surprinsă în timpul nopții. Observatorul absoarbe visele și cuvintele oamenilor, conectându-se cu un trecut ancestral și cu ritmurile fundamentale ale existenței.