Pe șesul cenușiu, prin sclipitor noroi,
Se mișcă-ursuzi, cu pași înceți, greoi,
Prin stuful de la margine de baltă.
Noroiul încă jilav, în apus,
Le dă un luciu straniu, de nespus,
De monștri-aduși din lumea cealaltă.
-Și-amurgul pe spinări li se răsfrânge,
În fulgerări și străluciri de sânge,
Cu pași trândavi, cu cozile pe spate,
Pășesc încet prin trestiile uscate,
Nostalgice, posace animale,
Sătui de streche, de zăduf, de muncă,
Din când în când, priviri piezișe-aruncă
Peste pustia luncă.
Și-n ochii lor adânci, neghiobi,
Se oglindesc mocniri pustii de robi;
Aprinse zări de-amiezi caniculare,
Tristeți și-ntunecimi fără hotare
Și-așa cum trec,
Greu,
Unu ca celalt,
Par statui reci, tăiate în bazalt,
Par statui grosolane și masive,
De crunte animale primitive.
Și când peste mocirlele de fier,
Multicolore raze trec ușor și pier,
Se mișcă-ncoace-ncolo-ncetișor,
Prin negurile parcă împrăștiate,
Din nepătrunsa noapte ce e-n ochii lor.
Sensul versurilor
Piesa descrie bivolii într-un peisaj rural, subliniind greutatea existenței lor și melancolia din privirile lor. Ei sunt văzuți ca simboluri ale unei vieți grele și primitive, marcate de trudă și de o tristețe adâncă.