Zeul suflă ca-n sticlă prima lui lacrimă și-o preface-n vioară • Ah! Sfâșiere înceată – cum cânți • Același e nimeni – cu cine • Același prin timp e inelul cu care urc cu ecouri prin cerc • Același e unicornul ce mă străpunge cu porți din toate direcțiile • Cel mai puțin mă caut în limită – cel mai mult în absurd • Cu papagali nocturni îmi scad în lacuri de lacrimi dorința • Nimeni mereu minus celălalt – reîntoarcere mereu minus lucru • Există forme ale nebuniei care-s mânii – friguri de litere • Monoschizofrenia e o rană albă – o fisură în țipătul palorii • Coșmar cu rugi de chirurgi – pentru ce plagă nevindecabilă • Doar murindă pasărea poate cu-adevărat să zboare • Doar albit de avis – gardul spre care mă pierd îmi zgârie infinitul • Îngerii cu aripi de cireș – plutesc ramuri de zâmbet • Semnul infern interoghează din întâmplare pompele funebre • Și iată-ne-n fine acasă când catastrofa a răsfoit un aionion de acoperișuri – un aionion de negru de marmură • Și când contemplând silueta străinului de pe aleea cimitirului îngropată în verde – putem pur și simplu exclama: “dar e nebun! ” • Da, când luna ne ia în fine locul în creier – ia subit locul creierului • Și putem deodată să strigăm – străbătându-i în salturi neverosimile depresiunile filmate cu încetinitorul • “Un pas mic pentru umanitate – dar ce săritură în gol pentru om”
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, nebunie și absurditatea existenței. Este o meditație întunecată asupra condiției umane, folosind imagini puternice și simbolism complex.