Se-nserează, balta sură
Aburi albi înalță iar,
Colo-n colț la cotitură
Se aprinde-un felinar.
Ziua trece, zarva moare,
De pe-a stâncilor grămadă
Năvălind pustiitoare
Vine-n vuiet o cascadă.
Printre stânci de vreme roase
Malu-i neted și abrupt,
Trec bulboanele spumoase,
Negre stânci sunt dedesupt.
Ca și biciul ce-l prăvale
Creatorul – e urgia
Care duce stânci la vale,
Le tocește temelia.
Parcă răzbunând un frate
Zboară-ntreg masivu-n jos,
Stau grămezile-atârnate
Peste-un mal prăpăstios.
Apa nu mai clocotește
Și cascada-i potolită.
Prin prăpăstii, voinicește
Omul trece-ntr-o clipită.
Nu e clocot de cascadă,
Nu e vuiet, și-i pustiu..
Printre stânci ce stau grămadă
Serpuiește un pârâu.
Sensul versurilor
Poezia descrie o cascadă impunătoare și forța distructivă a naturii, dar și transformarea peisajului în timp. În final, cascada se potolește, iar omul traversează locul, sugerând o acceptare a schimbării și a efemerității.