Aleksandr Blok – Răsplata – Capitolul I

CAPITOLUL I
……………………… 28. 07
Veac crâncen, fără de-ndurare,
Cu pas de fier răsunător,
În noapte-ți înfricoșătoare
Zvârliși pe om nepăsător!
Veac de idei speculative,
Materialiste coțcării,
Blesteme, jalbe colective,
Seci trupuri, suflete pustii.
Adus-ai, ciumei loc să-i țină,
Neurastenie, sleen, urât,
Veac spărgător de căpățâne
Și înglodat până la gât
În bănci, congrese, federații,
Doctrine, toasturi și arginți
Cu acțiuni și obligații,
Cu biete, slăbănoage minți.
Talentele-ți jumătățite,
(Da, adevărul ăsta e!)
Saloanele-ți, mari săli ticsite –
Doar doamne-s azi, nu Recamier..
Veac de burgheză-mbogățire
(Cum crește-un rău – ca un talaz!)
Egalitatea și-nfrățirea
Fiind doar mască pe obraz..
Dar omul? – Trai fără de vrere :
Trăiau orașe și mașini,
Iar viața fără de durere
Hrăneau un spirit slab, blajin..
Căci cel ce mânuia din umbră
Marionetele pe glob
Știa să zvârle – ceață sumbră,
Un umanitorism neghiob :
În ceață putredă, lălâie
Fu duhul, sângele greoi,
Și-arhanghelul de bătălie
Zbură în grabă de la noi!
Ici – Dușmanii se-anihilează
Cu diplomatic grai de laș,
Dincolo noul tun veghează
Să nu dai ochi cu-al tău vrăjmăș.
Obrăznicia fu virtute,
”Psihoza” – eroism era,
În certuri lungi și lungi dispute
Șefimea vremea-și petrecea.
Pe drum – convoaie ce se-ntoarnă,
Sudălmi țintind pe comandant..
Chipiu în loc de coif, o goarnă-i
Străvechiul corn al lui Roland,
Cel veac fu blestemat de-o lume
Și blestemat va fi mereu –
Ne-a așternut culcuș anume
Dar să adormi în el e greu..
În veacul douăzeci ne-apasă
Mai greu parcă cețosul cer
(Mai neagră-i umbra ce o lasă
Aripile lui Lucifer).
Fum de incendiu-n zarea toată
(Sânt prorociri ce se-mplinesc)
Pe cer cometa cea codată
Acest sinistru corp ceresc..
Sfârșitul tragic al Messinei,
(Nu poți stihia s-o înfrunți),
Cumplitul răget al mașinii
Grăbind sfârșitul celor mulți.
Și-ntreaga netemeinicie
Anăzuințelor de ieri,
Și prima pasăre-argintie,
În zbor spre neștiute zări..
Dezgust de viața ce doboară
Și dor de viață nebunesc
Și ură, dragostea de țară..
Și-un sânge negru, pământesc,
Zvâgnind în vine ne promite
Sfărmând pe glob neauzite,
Nemaivăzute răzvrătiri.
Și oare ce ți se năzare
Prin scrâșnet de oțel și fum?
Hei, omule, ce-aprinsă zare
Zărește ochiul tău acum?
Vorba mașinii ce te-nvață?
La ce elice, deasă ceață
O taie-n zbor, sforăitor?.
Cu mine-acum, drag cititor,
Spre țarmul finic te îndeamnă,
În Petrograd, cântarea mea!.
A șaptezeci și opta toamnă
Bătrânul veac și-o număra.
Europa-n muncă clocotește
Și-aici, în bălți, de sus privești,
Un cer de toamnă mohorât..
Dar în septembre, spre sfârșit,
În acel an ce zi frumoasă!
Urale și vacarm cumplit
Pe străzi, mulțimea zgomotoasă
Pare torent nestăvilit.
Pe Zablkanski și Sennaia
Desimea asta de norod
Își poartă astăzi hărmălaia,
Sudalma, chicotul nerod,
Spre mănăstirea Novodevici.
Mare de capete e-aici.
Bariera Moscovei e plină –
Trăsuri, cupeuri și calești,
Întreaga curte și- țarina!
Prin fața ei în rânduri strânse,
Prin cobul drumului călcând,
Oștirea trece neînvinsă
De la hotar străin venind.
Ostașii merg ca la paradă,
Cum nici o urma n-au lăsat
Pe-ale lor chipuri : Țarigradul,
Străinul port îndepărtat,
Balcanicele, albe, creste,
Trei Plevne, Șipka și Dubneak,
Vrăjmașul, marșurilor-aceste
Și rănile ce nu au leac?..
Trec pavloviștii, grenadierii,
Prin colbul des, cu pasul drept,
Obrazuri arse, în sclipire
Pe ”Ghiorghi”-l vezi pe câte-un piept.
Batalioanele-s rănite,
Dar cei scăpați din foc și fum
Sub stegurile zdrențuite
Își pleacă frunțile acum..
Sfârșitu e lungul marș, și iată
Poporul drag e-n jurul lor!
Ce zi cu soare sclipitor!
Și patria-i așteaptă toată..
Cum i-o primi acest pământ
După atâtea lungi strădanii?
Ale războiului vedenii
Înprăștie-se azi în vânt!
Azi de triumf avură parte
Și nu-și mai amintesc nimic:
Uitat-au soldățească moarte,
Uitat-au focul inamic,
Nopți pentru unii – nesfârșite,
Pământul mut sub ei gemând,
Moartea la pândă stând pitită,
Apoi, din urmă ajungând,
Boli, oboseală, foame cruntă,
Șuer de glonț, de-obuz turbat,
Cu frigul – focuri ce se-nfruntă
În adăpostul înghețat.
– –29. 07. 2015
Uitata-au dușmănii iscate
Între-ofițeri și cei de rând
Și, (decât toate, mai curând)
A intendenților dreptate..
Sau poate n-au uitat ușor?
Dar azi cu pâine și cu sare
Sânt așteptați- țigări și flori
În dar primește fiecare..
Le-or ține multe cuvântări
Căci cauza le este sfântă;
Iată, privirile-ți încântă
Buchetele de le cătări!
Trec comandanți de batalioane
Cu flori la șa, la cozoroc;
Flori la petlițe și galoane,
În coame flori de busuioc..
Și trec mereu.. doar pe-nserate
Vor fi-n cazărmi unii din ei
Schimba-vor pansamentul, poate,
Alții, ahotnici de femei,
Pe loc zburavor la serate
Să-și umfle pieptul, săși arate
Al decorațiilor șirag.
Să-și răsucească cu arțag
Mustățile încârligate,
Și-n fața bietului ”țivil”
Cu-aceeașși râvnă de copil
Săși joace noua panglicuță.
De ce privirile ne-asmuță
Ne-trag, acești cumpliți copii?
Ce nimb or fi purtând ei oare?.
În ochi-i, poartă fiecare
Coșmarul cruntei bătălii.
Pe-obrazurile cunoscute
Lumini străine s-au aprins
Și viața – pagini neștiute
Le-antors acum. Și orice ins
Botezul focului primit-a;
Cu toți același lucru spun:
Cum singur fără de suită,
Printre ghiulelele de tun,
Sta generalul lor călare
Privind acel infern râzând;
Cu pălăria orbitoare
Dubneacul tot acoperind,
Creștea peste întreaga zare..
Cum un soldat ucis, din mână
Stindardul jos nu-l mai lăsa;
Cum colonelul, pe-o colină
Să urce tunul ajuta;
Cum calul țarului stătuse
În loc, zărind un mutilat,
Cum țaru-atunci batista-și duse
La ochi, cu-obrazul înnorat..
Ei știu ce-i foamea și năpasta
La fel ca și soldații lor..
Sânt scuturați de un fior
Ades, cei ce-au trecut prin asta.
Acel fatal tot una mi-i
Cu totul pregătește anume
Nimic împiedicând în lume
Lăsa-va urme din cei vii:
Sminteala-n zâmbete, privire..
Iar statul încerca-va fiii,
Ce-au început pioni sa fie,
Drept cai și turnuri să-i înșire..
N-om sta să numărăm acuma,
Drag cititor, turnuri și cai.
Mai dincolo și mai în glumă
De-acest norod ne-om ține scai.
Pe ulița de larmă plină
Un ”ieri” uitat-am ne-ndoios..
Ne doare ochiul de lumină,
Un ”urra” crește tumultos!
Și mulți prin colb, pierzându-și capul,
Civilii pantaloni și-i duc,
Ca și puștimea cea de-o șchioapă
După soldați grăbind buluc,
Simțiri ce-n flux cresc dint-o dată
În Petersburgul secular!
Priviți: un onorabil tată
Călare stă pe-un felinar!
Degeaba, mânuind cu ciudă
Umbrela mânioasă foc,
Consoarta lui, ca s-o audă,
Îl zgândere-n anume loc.
Dar cetățeanul nu se lasă.
Of, ce canalia de soț!
De râsul celorlați nu-i pasă:
Mai bine vede decât toți!
S-au dus.. Ecoul mai rămâne
Dar nu se mișcă nimenea.
Un sacagiu alene vine
Lăsând o dâră-n urma sa.
Mârțoaga, la un cot, cu hloaba
Într-o cocoană se opri
Și-abia atunci, aflând o treabă,
Din loc mulțimea se clinti.
(Prelung sergentul țiui)..
Trăsuri se scurseră grăbite,
Sună o goarnă somnoros
Și onorabilul părinte
Din felinar se dete jos.
Plecând, li-e greu să se despartă
Că-i ziua-ntoarcerii oricum;
Și-a capitalei viață-și poartă
Infanteristu-i pas pe drum –
Ea trece-n rânduri dezlânate
Măreața, plină de tumult..
O zi s-a dus – alta s-abate,
Te uiți: cât s-a schimbat de mult!
Trecuta zi nu se întoarnă,
În ea ca-n vremuri străvechi te simți..
O rază pală-a prins să-și cearnă
În geam mulțimea de arginți.
Prin el tu ai putea distinge
O față pală adăstând;
Să prinzi un semn care se stinge,
Ce nu l-ai cunoscut nicicând.
Dar treci – și nu întorci privirea,
Nu vezi pe cei ce-i întâlnești.
După mulțime, cu grăbire,
În greu amurg te-nvăluiești.
Hai, treci atunci, ca doar ceți pasă,
Mustața răsucind distrat,
Oricare trecător ori casă
La fel sunt, cum le-ai apucat.
Să înțelegi tu n-ai de unde
Și creieru-ți de treburi plin,
Că după-acești pereți se-ascunde
Poate și propiul tău destin..
(Și dacă, doar pentru o clipă,
Uiți de nevastă, samovar,
Și te-ai gândi.. Năuc în pripă
Te-ai așezat pe trotuar!)