Ne-ntâlneam amândoi pe-nserate.
Peste râu barca lin te purta.
Plictisit de idei rafinate,
Numai rochia albă-mi plăcea.
Ne-afundam în misterul tăcerii.
Pe un clin de nisip – undeva,
Se-aprindeau lumânările serii.
Un chip palid visa cineva.
Patimi, șoapte, ori arderi mocnite
În tăcerea de-azur le stingem.
Lângă malul cu stuf și răchite,
În cețoasele seri ne-ntâlneam.
Nici iubire, nici dor, nici obidă,
Toate-au fost, au zburat, le-am uitat.
Tu – în albul veșmânt, panahidă
Și-a ta vâslă de aur curat.
Sensul versurilor
Piesa evocă o întâlnire misterioasă și melancolică la apus, într-un cadru natural idilic. Amintirile, pierdute în timp, sugerează o relație complexă, marcată de tăcere și efemeritate.