Putea să-l vadă oricine
Pe străzi, la un ceas somnolent.
Purta minunea cu sine,
Poticnindu-se-n umbră absent.
Intră în tăcuta chilie,
Aprindea sărmane lumini.
Candela lui veselie
Împrăștia peste crini.
Râdea de el fiecare,
Că-i sucit și bizar spunea.
Gândind la o blană moale,
El în beznă iar se-ascundea.
Au mers chiar în urmă-i odată.
El vesel era, fericit.
Și-n zori l-au pus într-o raclă
Și-i cânta un preot smerit.
Sensul versurilor
Piesa descrie un individ inadaptat, marginalizat de societate, care găsește bucurie în propria lume interioară. Ironia tragică este că, abia după moartea sa, i se acordă atenție, dar una formală și lipsită de înțelegere.