Mi-a-ngrădit adâncimile zării
Mult râvnita grădină cu flori…
Dar să-acopere foșnetul mării
Cântec gingaș de priveghetori? ….
Tot mai des să aud prin cântare
Geamăt greu de talaz năruit.
Și tot văd pe-o stâncoasă cărare
Un asin îndemnând ostenit….
Numai ea, când iubirea mă cheamă
Pradă gurii și brațelor ei,
Mă întreabă cu rugă și teamă:
Ce-i cu tine, iubitule, ce-i?.
Dar, cu ochii în noapte, aiurea,
De alarmă și dor ferecat,
Nu mai pot să nu-aud cum mă fură
Foșnet viu de talaz depărtat….
*********.
Deșteptatu-m-au zorii cu ceață
Într-o zi aburcată-n abis.
Ea mai doarme c-un zâmbet pe față:
Mă alină și-acuma, în vis.
Ce frumoasă-i e fața senină,
Străvezie de patimi adânci…
Am ghicit că-i furtună să vină
După larma de valuri în stânci.
Am deschis luminoase ferestre
Și în clipa acea mi-a părut
Că prin urletul cruntei tempeste
Se aude un strigăt știut….
Mă striga din uitare asinul,
Mă chema tânguios, ostenit…
Coperitu-i-am fața și sânul,
Ca să-o farmece visul vrăjit.
Și sărind prejmuirea grădinii,
Am plecat fără nici un cuvânt…
Ghimpii rozelor – brațe străine-
Mă prindeau rugător de vestmânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și regret, evocând o grădină pierdută și o iubire trecută. Protagonistul se simte prins între amintiri și realitate, căutând alinare în vis, dar fiind bântuit de un sentiment de pierdere și de dorința de a evada.