Cu buclele blonde și ochii adânci,
Copila pribeagă se duce spre stânci.
Și toamna pictează-mprejuru-i decor,
Pădurea de aur cu frunze ce mor.
Copilă bălană, eu nu știu să-ngân
Cuvinte frumoase ce-n suflet rămân!
Dar poate, iubita, ea nici n-a știut
Cuvântul ce-n păru-i bălai s-a pierdut.
De-atunci al meu suflet aleargă spre stânci
Pe urma copilei cu ochii adânci.
Sensul versurilor
Piesa descrie o amintire melancolică a unei fete văzute în munți, în timpul toamnei. Naratorul exprimă regretul de a nu fi putut exprima sentimentele sale și urmărește amintirea acestei fete, simbolizând o pierdere sau o ocazie ratată.