Nimic nu-i nou, ci totul s-a păstrat
Din vremuri vechi, și, vai, cum ne-nșelăm
Când credem că cu trudă am creat,
Căci tot ce facem e să imităm.
O, dacă-n cronici aș putea privi
Vreo cinci sute de ani, măcar atât,
Poate că-n ele tu te vei ivi
Atunci când mintea-n scris a coborât!
Să văd ce-ar zice lumea ce-a apus
De chipul tău atât de minunat;
Suntem mai buni, au fost ei mai presus
Ori e un ciclu ce s-a repetat?
Dar sunt convins că-n vremea de demult
Chipuri mai hâde s-au slăvit mai mult.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema eternă a noutății și a imitației în artă și frumusețe. Vorbitorul își dorește să poată călători în timp pentru a vedea dacă frumusețea iubitei sale a existat și în trecut, sugerând că nimic nu este cu adevărat nou, ci doar o repetare a ciclurilor istorice.