Râuri ascunse într-o neagră plutire
pe sub somn
ne răpesc îndurarea timpului
într-o pieire neînțeleasă
de flori suspinate de ofelii neplânse.
Aceasta e
noaptea îmi spune
soarta
cu trup mirositor de femeie albă
cu oase de văzduh închegat în ispite
și nu lăsa
îmi spune noaptea
zorile
cu ghilotina lor de lumină
vâscoasă și tulbure
capul să ți-l taie
iarăși.
Și cum m-aș putea împotrivi?
zorile trec
cu trup de femeie înmiresmată
cu tăiș de neiertare albă
peste iarba tristă a nădejdii
și eu ajung să privesc nedumerit
dimineața
de la o fereastră foarte înaltă
și capul mi se pomenește
singur
în trezie aruncat
și îl zăresc îndelung rostogolindu-se
asemenea unei mingi grele și oarbe
atât de singur
de parcă la fiecare cădere sună
o amintire surdă
un ecou îndurerat
așa cum îl văd îndepărtându-se
până la capăt
pe nesfârșita stradă pustie
ce trece prin inima orașului fantomă
mort în urma unor nenumărate
foarte frumoase și ucigătoare
duminici.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu soarta și inevitabilitatea morții. Naratorul se simte singur și neputincios în fața trecerii timpului și a amintirilor dureroase, într-un decor urban dezolant.