Ploile de altă dată au rămas
fără trup
nici măcar tăgada ruginii
nu le mai primește
și noi
oamenii
supraviețuim
așa oricum
de parcă un simțământ
venit de departe din noi
ne-ar chema să murim
în nu se mai știe ce cuvinte
golite de lume.
Astfel că seara într-un târziu
când se lasă o pulbere pâcloasă
peste lume
și începe să se audă
de foarte aproape
iarăși
cum râme frumoase
ca urmele ploii uitate de mult
fac dragoste
alunecând pe un obraz necunoscut
și cârtițe cum
blânde și moi
ca o împăcare surpată
scâncesc duios
făcând iarba să se încline
nespus de ciudat
mai ales deasupra mormintelor vechi
noi aproape
nu auzim aceste semne
în forma lor adevărată
și ni se pare că nu-i decât melancolia
poate.
Ea trebuie să fie negreșit
melancolia
despletindu-și părul palid și moale
asemenea unui nor mătăsos
deasupra capetelor noastre
negreșit mâna ei
este
aceea care
cu degete subțiri tremurătoare și triste
ne ascunde acum
câte un ou de cenușă dulce
în piept
ca într-un cuib speriat
în timp ce se aude
din ce în ce
mai clar mai aproape
suspinul de dragoste lungă
al frumoaselor zile
și se simte
ștergându-ne duios obrajii
spaima anilor duși.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de melancolie profundă și inevitabilă, legată de trecerea timpului și de pierderile suferite. Natura și semnele subtile ale vieții sunt percepute distorsionat prin prisma melancoliei, care ne ascunde bucuriile și ne amintește de spaima anilor trecuți.