Către domnul Petru tânăra sa fată
Într-o zi purcede tristă, dolorată.
Îşi ridică vălul cu aur țesut.
Ca o auroră chipu-i a părut.
Ochii-umbriți de gene râuri lacrimi line,
Râură tezauri de grații divine.
Vorba-i ca murmura aurei uşori
Printre rozioare, delicate flori.
Părul ei ce noaptea fața-i împrumută
În ridente bucle sânul ei sărută.
— „O, mărețe doamne, fii ascultător.
Au venit cazacii, pradă, robesc, omor.
Fii cu bunăvoie pentru-această țară!
Scoală-te şi sparge ceata lor barbară!”
— „Fiică, nu deschide sânu-ți frăgior
Grijilor ce fărâmă omul pieritor.
Inima fecioarei sub dureri s-abate
Ca sfioasa floare prin furtuni turbate.
Cel ce-ți dete viața ție ți-a lăsat
Lumea cu dulci raze, unde necurmat
Grijile-ncunună cugetele line
Cu florile d-aur viselor senine.
Te îmbată dulce de cereşti visări
Şi ne lasă nouă negrele vegheri!”
— „Dar când omul uită drepturile-i sfinte,
Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?”.
Zice: ochii pleacă dulci şi lăcrimați,
Domnul îi sărută perii săi curați
Şi cu dalbe lacrimi: — „O, preadulce fiie!
Îi vorbeşte domnul; Voia ta să fie!”.
De trei ori din ceruri rumenele zori
Au deschis spre lacrimi ochii muritori.
Dar a treia dată lupta se precumă.
Inamicul fuge şi moldavii-i urmă.
Taie şi fărâmă pe cazaci cu dor,
Prinde în robie pe hatmanul lor.
Sensul versurilor
O tânără fată îl îndeamnă pe tatăl său, domnitor, să apere țara de invazia cazacilor. El inițial ezită, dar în cele din urmă este convins de determinarea ei, iar moldovenii înving.