S-a dus furtuna-n zări și-acuma se-ntrec miresmele-n putere:
Se-ntrec care de care parcă, stăpână să rămâie-anume
Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere;
Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.
Se războiesc mereu și ele să stăpânească-un ceas pământul…
Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul?
În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vântul…
Biruitor până acuma domnește singur busuiocul.
Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
Dar se trezesc în umbră crinii, vărsându-și boarea lor profană,
Văzduhu-i greu cât n-ar fi-n stare vâslind să-l taie o aripă,
Un trandafir murind se farmă pătând cuprinsul ca o rană.
Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
În van trimite-un gând de pace un miros blând de iasomie,
Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.
Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mândrele verbine,
Un miros voluptos aleargă adus de vânturi de departe,
Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte și-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
O ceață diafană zboară ca peste-un câmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.
Sensul versurilor
După o furtună, grădina se transformă într-un câmp de bătălie olfactiv, unde florile își dispută supremația. Mirosurile se amestecă, creând o atmosferă dulce-amăruie, unde iubirea și moartea se împletesc într-o lenevie somnoroasă.