Împerecheri ciudate de slove… o, cuvinte!
Ce farmec se deșteaptă când vă rostește gura…
De n-ați fi fost voi oare, atunci cu ce veșminte
S-ar fi-mbrăcat pe lume și dragostea și ura?
Ce-ar fi făcut un suflet cu tot ce-adună-ntr-însul,
Și oare brațul volnic, și buza ce sărută,
Și ochii, luminoșii, ce au cu dânșii plânsul,
Ar fi putut să spuie ce tace-o gură mută?
Cuvinte, juvaere… voi singurele-amante
Ce mi-ați păstrat credință, din ce adânci nevoi
Ați răsărit, ca-n urmă, ca niște diamante,
Din val în val s-ajungeți curate pân’ la noi?
Sub boltă cărei peșteri ați răsunat voi oare,
Ca după vremuri strânse, vers după vers, cu greu,
În ganga unei strofe pe veci nemuritoare,
Să răsunați prin gura și harfa lui Orfeu?
Cuvinte, juvaere, ecouri depărtate
Al altor suferințe și bucurii – cuvinte,
Cu voi trăiesc trecutul și clipa care bate,
Și viața care-ncepe dincolo de morminte.
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă cuvintelor, văzute ca esența exprimării umane, a emoțiilor și a legăturii cu trecutul și viitorul. Ele sunt considerate pietre prețioase care transcend timpul și spațiul, dând glas sufletului.