Când din contemporani îmi mor, e atât de straniu, ca o vrajă,
Ce-mi dă întâi regret, fior, apoi ca un delir, o mreajă,
Să ştiu ce-or fi găsit sublim, de s-au dus fără remuşcare,
De parc-aş vrea să strig: „.. venim! Când trece cursa de plecare?..”
E ca o linişte suavă, după pieirea asumată,
Căci nu se-aude voce gravă, reproş, înspre o fiinţă vinovată..
E-o umilinţă fără seamăn şi-o demnitate imortală,
Cum orice apropiat, un geamăn, ar fi plecat la o altă şcoală..
.. Şi nu-l mai ştii, de-atunci, plecat rămâne pe vecie,
Doar poza minţii-i în spelunci, pe-un raft, din scoarţa cenuşie..
E, azi, anunţ că D. Patriciu, bogat, plecat e, făr’ să vie..
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra morții contemporanilor și a impactului pe care îl are asupra celui rămas. Exprimă un amestec de regret, curiozitate față de ceea ce au găsit dincolo și o acceptare stoică a pierderii.