E liniște-n pădurea de stejar
În orele în care arde iar
Tot cerul dintr-o vară de coșmar
Ce n-are, pentru raze, un acar.
Căci razele, ca trenuri fumegând
Urmează doar o cale, ca și când
Ar vrea să ardă sunetul plăpând
Al unei voci din început de gând.
Își tace, gândul, glasul cel dintâi
Și pune câte-o rază căpătâi
Știind că-n viitor, de sub călcâi,
Ea va striga spre zborul lui: „Rămâi!.”
Și n-o va asculta. O va strivi
Ca pe o șină-n gara ce-o muri
Și-o învia când stele-or auzi
Un șuierat de tren prin galaxii.
Acum e liniștit și-un sunet, iar,
Se naște-n el, e nou și e bizar,
Căci vine din străfunduri ca un dar
Al raiului din trunchiul de stejar.
Daniel Vișan-Dimitriu
(11 aug. 2020, Vol.”Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea gândurilor și a sunetelor, folosind imagini puternice din natură și metafore legate de trenuri și raze. Sugerează o luptă între liniște și zbor, între trecut și viitor, cu un sentiment general de melancolie și acceptare a trecerii timpului.