Privește-l!
Arde-n miez de iarnă
și arde cald.
Lumina lui
atinge recele de-afară
ca sunetele de vioară
ce răsunau cândva, pe seară,
cu o căldură ce-nfioară,
ca taina ochilor căprui.
Mai arde, încă,
arde pal,
c-o strălucire de opal
ce-așteaptă-n stratul de pământ
o mână-ntinsă,
un cuvânt,
orice-ar putea,
din lumea sa,
o altă soartă să îi dea.
Privește-l!
Încă-l poți privi
și-i poți vedea lumina caldă
pierdută-n albul dintr-o zi
ce-n frigul ei,
tăcut,
o scaldă.
Îl sting de-acum:
lumina lui,
nu folosește
nimănui.
Daniel Vișan-Dimitriu
(31 ian. 2019, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa descrie un felinar ca metaforă pentru speranță sau potențial, care se luptă să ardă într-un mediu ostil. Vorbitorul observă această luptă și, în cele din urmă, alege să stingă lumina, sugerând o pierdere a speranței sau o recunoaștere a inutilității efortului.