În colțul de-ntuneric al sufletului meu,
Aprind o lumânare și caut un izvor
Ce viețuiește-acolo și e nerăbdător
Să-și ducă stropii negri în valea altui eu.
Și-o candelă-aș aprinde pe-al negrului altar,
De-ar fi o scânteiere să poată alunga
Oștirile de umbre cu pâlpâirea sa,
Dar ele-ar crede-o, poate, lumina din Tartar.
Mai bine-n locu-acela, fereastră să îmi fac,
Să intre-n el o rază a raiului din jur,
Să-mi lumineze totul, să văd ce e-n obscur
Și-n colț de rai tot locul de-acum să îl prefac.
Să-mi fie un refugiu când umbrele de nori
Se-apropie cu tunet de gânduri și trezesc
Fantome adormite ce-n viață năvălesc
Atunci când pleacă îngeri și-n vise nu-s păstori.
Refugiul vreau să-mi fie un colț de suflet, mic,
Să fiu în el sihastru, să-mi fiu decât al meu,
Iar când se-nseninează, ieșind din propriul eu,
Să văd că-n rostul lumii nu s-a schimbat nimic.
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea unui loc de refugiu interior, un colț al sufletului unde se poate găsi liniște în mijlocul furtunilor emoționale. Vorbitorul aspiră să transforme acest loc întunecat într-un spațiu luminos și protector, unde să se simtă în siguranță și să își regăsească echilibrul.