Suspină cântul trist al surei ploi,
Şi-acelaşi glas au miile-i de strune,
Aştepţi zadarnic ca să se-mpreune,
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.
În veci acelaşi cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subţire,
Acelaşi tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor grei..
Şi stropii mulţi ai nesfârşitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare:
„O, voi ce străluciţi ca apa! Oare
De ce nu picuraţi mărunt ca noi?”.
Şi-n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce parcă-o să suspine-ntotdeauna!
Şi iar aştepţi când se mlădie struna
Un cântec nou… Şi-i tot acelaşi cânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de melancolie și aşteptare zadarnică, sugerând o monotonie tristă. Natura, prin ploaie, devine un simbol al acestei stări, iar aşteptarea unui nou cântec se dovedeşte a fi în van.