Vă-ntoarceți iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-ați nins;
Să vă rețin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziți! ei bine, creșteți blânde
Din fum și ceață-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinerește
De suflul vrajei ce vă urmărește.
Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Și-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Și iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieții labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, mințiți de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.
Ei n-aud noul cântec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmășie,
Și ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulțimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoșat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.
Și mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n pașnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Șoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, și lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcnește rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia pentru trecut și pentru persoanele dragi care nu mai sunt. Vorbitorul își amintește cu melancolie de momentele frumoase și de prieteniile pierdute, simțind un dor profund pentru vremurile apuse.