În românește de Andrei Ionescu.
Înserare ce-ai subminat despărțirea noastră.
Înserare tăioasă, încântătoare și monstruoasă,
asemeni unui înger întunecat.
Înserare în care gurile noastre au cunoscut intimitatea pură a sărutărilor.
Timpul inevitabil se revărsa
peste îmbrățișarea inutilă.
Făceam risipă de pasiune împreună, nu pentru noi,
ci pentru singurătatea ce-avea să vină.
Lumina ne-a respins; noaptea sosise în mare grabă.
Te-am condus acasă în ceasul de gravitate al umbrei pe care numai
luceafărul o atenuează.
Precum cel ce se-ntoarce dintr-o pajiște pierdută, așa m-am întors eu desprins din îmbrățișarea ta.
Precum cel ce se-ntoarce dintr-un tărâm de spade, așa m-am întors eu
din lacrimile tale.
Înserare ce rămâi vie ca un vis
printre celelalte înserări.
Aveam să ating apoi și să las în urmă
rând pe rând nopți și depărtări.
Sensul versurilor
Piesa descrie o despărțire dureroasă, surprinsă în atmosfera melancolică a înserării. Naratorul rememorează ultimele momente petrecute împreună, conștient de inevitabilitatea singurătății ce va urma.