I.
S-a stins magia lumii. S-a pierdut
Puterea ce-o avea asupra-ți și luna
Și calmele grădini. Acuma luna
Oglindă a rămas pentru trecut,
Cristal de întristare și de moarte.
Azi pieptul nu-ți tresaltă, e-n zadar,
Nici tâmpla nu-ți zvâcnește. Azi ai doar
Memoria și zilele deșarte.
Nu pierde nimeni (în zadar repeți)
Decât ce n-a avut nicicând și n-are.
Nu te purta semeț și cu sfidare,
De vrei uitării arta să-i înveți.
Un trandafir, pecete, te omoară,
Și te petrece plânset de chitară.
II.
E dusă fericirea. Dar nu-mi pasă,
Când sunt pe lume-atâtea lucruri rare.
E mai profundă-o clipă oarecare
Decât oceanul. Viața-acum mă lasă,
Cu ore lungi, în goana ei nebună.
O tainică minune ni se-arată.
E moartea – alt ocean, altă săgeată,
De soare să ne scape și de lună.
Și de iubire. Clipa ce mi-ai dat
Mi-ai luat-o-apoi, ștergând-o pe vecie.
Ce tot era voiești nimic să fie.
Plăcerea de-a fi trist doar mi-ai lăsat
Și vanul obicei ce pasu-mi poartă
Spre Sud, spre case vechi, cu flori la poartă.
Sensul versurilor
The poem reflects on the loss of magic and happiness, contemplating mortality and the fleeting nature of time. It explores the acceptance of sadness and the search for solace in memories and simple beauty.