În munți, în codri-ntunecați,
Unde robit, de-atâta vreme,
Un uriaș în lanțuri geme,
Au mers și preoți, și soldați,
Și nimeni n-a putut răzbate
Să-i ducă-o rază de dreptate!
Pe-acolo drumurile-s pline
De cruci, de ruguri, de morminte.
Tot codru-i plin de jertfe sfinte,
Și-n freamătu-i auzi suspine.
Dar câtă dinspre răsărit,
Ca-n basme se ivește-o zână,
Și ochii ei aduc lumina
Eroului batjocorit.
Pășește sveltă, zâmbitoare,
Și-n loc de armă poart-o floare.
El, printre gene dese, grele,
Ca-n somn privirile-și strecoară
Ce cauți, gingașă fecioară,
În preajma suferinții mele?
Ea, surâzându-i galeș, blând,
Întinde mâna-i delicată,
Atinge lanțul… și deodată
S-aud verigile căzând,
Și robul se ridică domn:
El pare-un leu trezit din somn.
Mântuitoare-o, cine ești?…
Sunt fiică-ta… Tu ai strigat,
Și glasul tău a răsunat
În plaiurile românești!
Sensul versurilor
Piesa descrie eliberarea unui erou național, robit de mult timp, de către o figură feminină salvatoare, simbolizând speranța și renașterea identității românești. Actul de eliberare este prezentat ca un sacrificiu și o legătură profundă între erou și poporul său.