Să nu-mi ceri cuvântul, ci tăcerea.
Căci în secret stă datoria mea;
Să-ți spun ce-ascund în mine mi-ar fi vrerea,
Însă destinul nicidecum nu vrea.
Din zori izbește-un soare primenit
În bezna nopții, răspândind lumina;
Stânca-și deschide pieptu-ncremenit,
Izvoru-ascuns nu-l pizmuie-n adânc țărâna.
Oricine-ar vrea un prieten devotat,
La pieptul lui să-și verse plânsu-n pace;
Buzele mele-un jurământ le-a încleștat,
Și doar un Dumnezeu mi le-ar desface.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior dintre dorința de a se confesa și obligația de a păstra o promisiune. Vorbitorul este legat de un jurământ, sacrificând astfel confortul emoțional personal pentru a-și onora datoria.