Ce mândru sună când poetul
Cu sori și regi se-asemuiește;
Dar cum își ascunde chipul, bietul,
În turburi nopți când rătăcește!
Albastrul pur își pierde pasul
Când nori în umbră întârzie;
Pălit și slab îmi e obrazul
Plâns; lacrima grea, cenușie!
Nu mă lăsa mâhnirii pradă,
În noapte, chip lunar, iubită!
Fosforescență-mi fii, plămadă
De soare, candelă slăvită!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de melancolie și vulnerabilitate, în care poetul se simte pierdut în întuneric și caută alinare și lumină în iubire. Este o pledoarie pentru a nu fi lăsat pradă tristeții și o dorință de a găsi speranță și inspirație.