Cum tremuri! Îți scăpară ochii de ură
Ești fiară, în fratele tău când lovești,
Și nu simți că demonul patimii oarbe
Tot ție odihna vieții ți-o fură.
Tot ție puterea și mintea ți-o soarbe,
Și nu simți că propriu-ți suflet rănești.
Nici masa, nici somnul, nimic nu-ți tihnește!
Tu cauți cu sete cuvântul hain;
Veninul din suflet te arde pe limbă,
A furiei ghiară te strânge ca-n clește,
În bestie pofta cruzimii te schimbă,
Și nu bagi de seamă că ura-i un chin.
Vrăjmașul tău plânge – și-i om ca și tine –
Smerit îngenunche, te roagă să-l ierți,
Tu-l vezi în durere, și uiți că ți-e frate,
Cu cât mai zdrobit e – îți pare mai bine:
Din cruda-i cădere tu sorbi voluptate,
Cu cât te imploră – mai aprig îl cerți!
Aruncă-te asupră-i și-l calcă-n picioare.
Cu sete înfige-i cuțitul în piept
Și-nvârte-l în rană, privește-l cu fală
În ochi, și-l întreabă râzând, dacă-l doare,
Și spune-i – de-l doare – că poate se-nșală,
Că n-ai vrea, cu dânsul, să fii crud – ci drept.
Silește-l să vadă cu cât ești mai tare!
Și când va cunoaște că tu l-ai zdrobit,
Că el e învinsul, iar tu-nvingătorul,
Privește-l cum moare cerșindu-ți iertare,
Și, crud, pe grumazu-i ținându-ți piciorul,
Întreabă-te atuncea de ești fericit!
Sensul versurilor
Piesa descrie actele de cruzime și ură ale unui om față de altul, culminând cu întrebarea dacă aceste acte aduc fericire. Explorează natura distructivă a urii și potențialele remușcări care pot apărea în urma unor astfel de acțiuni.