În numele acelui, ce însuși s-a creat
Din veci drept creatoare chemare neîncetat;
În numele său, care credință naște-n slăvi,
Încrederi și iubire, putere și isprăvi;
Întru-acest nume, -a cărui, numită-atât de des,
Esență îi rămâne mereu de neînțeles:.
Cât stăpânește ochiul, și-urechea-n jur la fel,
Găsești doar cunoștințe ce seamănă cu el,
Iar naltul zbor în flăcări al spiritului tău
La chip și-asemănare se-apropie de-al său;
Răpit ești, te târăște mai luminos acum,
Pe unde treci podoabă devine loc și drum,
Nu mai contezi, iar timpul în urmă a rămas,
Și incomensurabil e fiecare pas.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea divinității și a creației, sugerând că esența divină este incomprehensibilă, dar se reflectă în cunoștințele și aspirațiile umane. Ea descrie o călătorie spirituală transformatoare, unde individul transcende limitele timpului și spațiului.