Unui biet măgar,
Bun și cu răbdare,
Un stăpân avar
Nu-i da de mâncare
Decât niște paie
Ce le-avea în claie.
Și-i zicea: Martine,
Hai, pe chef te pune
Fiindcă pentru tine
Sunt destul de bune,
Le mănânci, trăiești
Și te mulțumești.
A răbdat măgarul
Până, într-o zi,
Omului nemernic
Astfel îi grăi:
Cât de proaste fură
Paiele ce-mi dai,
Vesel le mâncai
Și-am tăcut din gură,
Neîndrăznind vreodată
Ca să-ți cer, stăpâne,
Hrană mai curată.
Dar târâie-brâu
A răcnit măgarul cu glasul adânc
Ia desfă hambarul
Și bagă-mă-n grâu
Să vezi cum mănânc!
Publicul, săracul, când se mulțumește
Cu comedioare pline de desfrâu:
E ca și măgarul ce mănâncă paie,
Fiindcă nu e nimeni să-i mai dea și grâu.
Sensul versurilor
Piesa este o satiră la adresa publicului care se mulțumește cu puțin, comparat cu un măgar hrănit doar cu paie. Finalul îndeamnă la revoltă și la cererea a ceva mai bun.